Deseneaza-mi o oaie...

II
Aşa am trăit eu, stingher, fără să am cu cine sta într-adevăr de vorbă, până când, o dată, acum şase ani, am rămas în pană în pustiul Sahara. Mi se stricase ceva la motor. Şi cum nu luasem cu mine nici mecanic, nici călători, mă pregăteam să-ncerc de unul singur să duc la bun sfârşit o reparaţie anevoiasă. Era pentru mine o chestiune de viaţă şi de moarte. Apă de băut, abia dacă aveam pentru o săptămână.

În prima noape, deci, am dormit acolo, pe nisip, la mii de leghe depărtare de orice aşezare oamenească. Eram mai singur chiar decât naufragiatul pe o plută, în mijlocul oceanului. Aşa că vă închipuiţi uimirea mea, când deodată, în revărsat de zori, m-am pomenit că mă trezeşte un
glăscior ciudat. Rostea:
- Te rog... desenează-mi o oaie!
- Cum?
- Desenează-mi o oaie...
Am sărit în picioare, ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit cu luare-aminte. Şi-am văzut un omuleţ cu totul nemaipomenit, care mă scruta cu gravitate. Iată cel maibun portret pe care, mai târziu, am izbutit sa il fac.

Desenul meu e însă, bineînţeles, mult mai puţin fermecător decât modelul. Nu e vina mea. Pe când aveam şase ani, oamenii mari mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor şi, în afară de şerpi boa întregi şi de şerpi boa spintecaţi, nu mai învăţasem să desenez nimic altceva.
Prin urmare, priveam cu ochi mari de uimire la arătarea aceea. Nu uitaţi că mă aflam la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit. Or, omuleţul meu nu părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfăţişarea unui copil pierdut în inima pustiului, la mii de leghe depărtare de orice tărâm
locuit. Când, în sfârşit, am fost în stare să vorbesc, l-am întrebat:
- Bine, dar... ce cauţi tu aici?
Iar el rosti atunci din nou, încetişor, cerându-mi parcă un lucru din cale-afară de însemnat:
- Te rog... desenează-mi o oaie!
În faţa unei taine prea copleşitoare, nici nu mai cutezi să te împotriveşti. Oricât de nefiresc mi se părea mie lucrul acesta acolo, la mii de leghe depărtare de orice aşezare omenească, şi cu toată primejdia de moarte în care mă aflam, mi-am scos din buzunar stiloul şi o foaie de hârtie. Însămi-am adus atunci aminte că studiasem îndeosebi geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi i-am spus omuleţului aceluia (cam posomorându-mă).
- Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.
Cum eu niciodată nu mai desenasem o oaie, i-am făcut unul dintre desenele acelea doua, singurele de care ma stiam in stare. Cel cu sarpele boa intreg. Si-am incremenit, auzind ca omuletul imi spune:
- Nu! Nu! Nu vreau un elefant în pântecele unui şarpe boa! Un şarpe boa e foarte primejdios, iar un elefant te încurcă foarte mult. La mine acasă-i foarte strâmt. Eu de-o oaie am nevoie. Desenează-mi o oaie!
Aşa încât am desenat.
El s-a uitat atent, apoi a zis:
- Nu! Asta-i tare bolnavă. Fă-mi alta!
Am desenat alta:Prietenul meu a zâmbit cu drăgălăşenie şi îngăduinţă:
- Numai că... vezi şi tu... aceasta nu-i oaie, e berbec. Are coarne...
Am făcut, prin urmare, desenul din nou.
El însă mi l-a dat înapoi, ca şi pe cele de mai înainte:
- Asta-i prea bătrână. Eu vreau o oaie care să trăiască mult.
Atunci, pierzându-mi răbdarea, deoarece mă zoream să mă apuc de demontarea motorului, i-am făcut la repezeală desenul următor. Şi i-am spus, într-o doară:
- Aceasta e lada! Oaia care-ţi trebuie se află înăuntru.
Dar am văzut cu uimire cum chipul micului meu judecător se luminează:
- Chiar aşa mi-o şi doream! Crezi că oaia asta are nevoie de multă
iarbă?
- De ce mă-ntrebi?
- Pentru că la mine acasă-i tare strâmt...
- Negreşit îi va ajunge. Ţi-am dat o oaie mititică.
El s-a aplecat asupra desenului:
- Nu chiar aşa de mititică... Ia te uită! A adormit...
Şi aşa l-am cunoscut pe micul prinţ.